Oracolele vietii

Vaai citeam blogul unei prietene si am dat de un post al ei care mentiona oracolele. Vai am uitat de ele complet. cati dintre voi nu ati avut nelipsitele oracole prin anii scolii? Eu una stiu ca am avut cate unul facut pentru fiecare an poate. Dar mi-e ciuda ca nu le mai gasesc. Ne-am mutat de vreo 4 sau 5 ori cu totul si toate posesiunile mele s-au cam rarit. Am avut scrisori de la lume ce le primeam datorita faptului ca am scris la ‘Bravo’ in scopul de a comunica cu altii din restul tarii.Nu era periculos, cu toate ca am primit scrisori de la indivizi din inchisori.

Dar pe langa toate astea, a fost si vremea oracolelor. Intrebari ca: anotimpul preferat, filme preferate, desene animate preferate, ce iti place la stapana oracolului, etc etc etc. Vai ce rau imi pare ca nu le mai gasesc. Ce vremuri. Ma simt ca ai mei cand vorbesc ei de vremurile lor din scoala. Pe continentul astalalt habar n-au ei de ce vorbesc, e asa de greu sa incerc sa explic ce faceam noi la scoala in Europa cand eram copii fara sa par ceva extraterestru.

Ce la moda erau. Abia asteptam sa mai completez unul al vreunei colege. Si cum speram de fiecare data ca numarul 3 sa fie liber sau 13. Ce vremuri. OK, am imbatranit. Nu voi zice ca prea mult, dar destul incat sa ma ia cu melancolie. Oracole…. :)

Inca o soferita pe glob

Si deci a venit clipa mult urata de mine si anume sa invat sa conduc. ca sa stabilim de la inceput, o fac pentru ca trebuie, nu pentru ca imi place. Strictul necesar. Am sperat ca niciodata nu va trebui sa invat sa conduc masina. Altii ar considera actiunea un fel de eliberare, libertate. Te urci in masina si te duci cat vezi cu ochii. Suna frumos si roz, dar la mine nu e asa. Oroare, si mi-e o frica..Dar nu frica de a conduce, ca probabil nu e mare lucru, mai ales aici in State unde toate sunt pe cutie automatica, apesi pe pedala si te duci. Mi-e frica de accidente.Ca sunt destule, nu-mi zice mie ca nu. Mi-e frica de toti imbecilii care si-au luat carnetul de conducere si de multe ori te intrebi cum de au reusit?! Mi-i s-a spus odata de catre tata ‘nu-ti fie frica, tu vezi-ti de condus ca fiecare isi vede de a lui.” Nu stiu, dar mie nu mi-i se pare real, eu nu ma simt in siguranta daca imi vad numa de banda mea si fara sa uit la unul altul care cine stie pe unde sa si cum da. Mi-e frica de accidente, mi-e frica de unul nervos la volan care pur si simplu e intr-o faza proasta si nu-i place de mine, de masina mea si de condusul meu. Ca sa nu mai vorbesc de ‘the package’ care vine cu masina. Responsabilitatile toate cate sunt ele, ca sunt multe. Baga benzina (benzina e destul de scumpa si aici), schimba uleiul, fa-i inspectia, repar-o cand se strica, asigurarea la masina, bani, bani, bani, amenzi, ACCIDENTE…

Inainte sa o iau razna de tot…am condus de cateva ori pana acuma, asa un vreo 5-10 minute de acasa la servici si de la servici acasa. Nice and dandy.. Totul pare asa de simplu..Incet incet incep sa ma mai destind umpicut..dar sa stiti ca nu astept deloc (!) ziua in care va trebui sa ies pe autostrada, autostrazile de aici cu 4 benzi..fix pix..dar doamne da sa nu fiu nevoita sa conduc prin NY sau dracu stie pe unde…

Hai sa nu-mi tai macaroana de pe acuma. O luam incetul cu incetul..deocamdata conducem prin oras..seara cand nu este trafic. Sper doar sa nu treaca 1 an pana imi voi da testul..

Si inca o data ca sa nu uitam: NU-MI PLACE SA CONDUC!

Home sweet home – Romania.

Am fost si acasa in Romania in sfarsit, dupa aproape 5 ani! Bineinteles ca a trecut destul de repede toata luna septembrie in care am fost plecati.

Dupa ce mi-am rezolvat toate problemele cu hartiile, mi-am luat de la NY hartia de calatorie si pe 4 sepembrie am avut avionul din aeroportul JFK catre Budapesta. Urasc avioanele si tot procedeul prin care trebuie sa treci la fiecare control la intrarea si iesirea dintr-o tara. Ca sa nu mai vorbesc de timpul petrecut, in total, in toata calatoria – cel putin 24 de ore trezi pentru fiecare zbor.

Acasa am ajuns miercuri pe 5 septembrie. Nu cred ca mai trebuie sa pomenesc cat de incantata am fost si cum mi-au dat lacrimile odata ce am vazut pamant european dedesubtul nostru. Escala am avut-o in Istanbul, Turcia. Nu cred ca mai fac greseala asta data viitoare. Niciodata in aeroportul acela decat daca merg sa vizitez Istanbulul…

In Budapesta m-au asteptat ai mei ca de fiecare data! Din pacate fericirea mi-a fost umbrita de faptul ca mi-au pierdut bagajul in Turcia (unul din motivele pentru care nu mai fac escala acolo). In loc sa ma bucur ca ii vad pe ai mei dupa 5 ani, totul inca imi parea ca un vis. Inca speram sa imi primesc bagajul, dar dupa 1 ora petrecuta in spatele usilor, am decis sa ies afara si sa sper ca il vor gasi in curand.

Cand am iesit pe usa acolo erau au mei cu ochii inlacrimati. Inca tot nu-mi venea sa cred. Ne-am imbratisat si ne-am pupat si totul parea ca un vis. Dupa putin timp deja aveam impresia ca nu plecasem pentru atata timp, parca era doar un alt sfarsit de vara cand ma intorc acasa dupa 3 luni petrecuta in State.

Eram insa foarte obositi, si eu si Dan. Am atipit cate putin amandoi in masina. El a stat in fata cu tata eu in spate cu mama si Roro.

Acasa in sfarsit am ajuns destul de tarziu, numai bine, am povestit putin apoi direct la somn :)

Dimineata am fost la pasapoarte sa mi-l refac, alte umblaturi. Ah cum mi-am adus aminte de toata birocratia din tara. Tin sa mentionez ca toata luna cat am stat acasa am umblat de nebuna dupa pasaport, inscrierea casatoriei in Romania, buletin una-alta.

Am facut un tur al Maramuresului si un o excursie pana in centrul tarii. Am fost pe Transfagarasan, cetatea de la Alba Iulia, Sibiu, am icnercat sa mergem si la Castelul Bran dar a fost prea tarziu si era inchis. Sighisoara iar, era prea tarziu si am hotarat sa mergem acasa. Doua zile. Data viitoare vom vizita Castelul Bran si Rasnovul, Sighisoara si altele pe care nu am resuit din cauza lipsei de timp. Ah, si Huniazii de la Hunedoara :)

Totul a trecut foarte repede. Am umblat prin oras pe unde nu am mai fost demult, am fost la Cluj, mi-am vizitat prietenii de acolo. Sufletul mi-e mult mai impacat acuma. Ma simt mult mai bine stiind ca am reusit sa merg acasa. Si mai ales acum cand pot sa merg de cate ori vreau si cand vreau.

Anul asta care vine (2013) mergem acasa din nou, in septembrie, pentru nunta lui Roro :)